Jurnal, adică mi-e poftă să aberez detalii

Posted by Adela under Balerini, Bârfe bârfe, Cărţi, Eu, Interviu, Personal, Viaţă
De ieri citesc la o carte amuzantă.(cred că azi o termin) Nu spun care, amuzantă, despre futangeală afectivă. (bărbaţii vor) Mă mai identific din când în când cu personajul şi mă bucur că nu sunt singura nebună din lume care are idei. Ce fel de idei? De tot felul: despre viaţă, despre femei, bărbaţi, dragoste, mâncare, reviste etc. Şi tot răsfoiesc mergând pe stradă. Cam pierdută în ultimele două zile ce-i drept. Nu prea mi-a păsat de cei din jur şi nu m-am ostenit să ridic capul din pământ. Fata lu’ tati şi-a găsit un job şi el nici măcar nu a aflat. De fapt nu prea a aflat nimeni că job-ul ăsta a apărut aşa dintr-o dată în timp ce ea îşi ducea cărţile la biblio rugându-se în gând să nu-i facă baba isterică vreun scandal pentru că a întârziat predarea cu DOAR 2 săptămâni. A prins-o în toane bune, adică mergea la grupul sanitar şi vorbea cu ea de parcă s-ar fi aflat la 2 km una de cealaltă.(urla, da) Şi tocmai sună telefonul. Se prezintă un tip în 5 minute şi oricum niciodată nu reţine numele persoanelor din prima şi aude brusc ceva cu Ramona. Aham, Ramona sau Adela…eu sunt. Pai un job în media, un interviu, un test şi apoi mai vedem. Săracul, mi-a spus ora interviului de 3 ori( şi nici atunci nu eram sigură:12 sau 2? ), eu jenată scuzându-ma cum că aş fi într-un loc unde nu se aude foarte bine, adică zbiera baba în urechea mea să-i dau permisul că face pe ea. Uf, da! Am început cu stângul, ca de obicei. Ce va crede tipul ăla? L-am cam repezit la telefon, s-a blocat şi el.

În final toate bune. Bine, nu chiar bune…că am numai articole despre politică în cap. Şi de ce tot îmi ziceam eu că nu suport politica? Bineînţeles Ade că tocmai de aşa ceva dai, că na, nu prea eşti tu norocoasă. Uff şi ce aş urla acum de durerile abdomenului. Exerciţii şi febră. M-am îngrăşat….mă cred şi eu dacă bag ciocolată ca sparta în mine. Şi numai la Mircea Badea îmi vine pofta. Mă uit la emisiune şi golesc raftul pentru dulciuri. E toxic.

Dureri de cap, chef deloc. Mers agale şi nepăsare. O mână pe fund în metrou. Mda, de mâine încep să iau şi eu bărbaţii de fund, asta-i culmea. Un strigăt: pisiiiiii, tu pisiiii….ce faci? Citesc, îi răspund în gând fără să mă uit. Citesc cărţi despre bărbaţi, femei, relaţii şi futangeală afectivă.

Îmi tremură corpul din toate încheieturile, nu am mâncat decât o gogoaşă la Anca şi am luat câteva guri de cacao cu lapte. Emoţii şi nu înteleg de ce. Gol din ăla în stomac. Mă iau după personaj şi încep să-mi repet în gând “echilibru sufletesc”. Cred că sunt nebună.

Simt că leşin şi mă ţin de bară în continuare fără să mă impresionez nici eu pe mine, nici Ade pe Ramona şi nici invers. Aglomeraţie şi dintr-o dată o şoaptă la ureche: “frumoaso ce eşti!” Chiar nu am chef. Mă întorc cu spatele şi  îmi râde în ceafă sigur pe el. Ştiu, m-am purtat ca o fetiţă, m-am întors, am privit în jos şi am roşit. Şi la ieşire încearcă să mă ia de mână. Nu am fost curioasă să-l privesc, îi vedeam doar adidaşii. Cel puţin nu m-a abordat unul cu pantofi de manelişti. Uf, cum îmi pot sări în ochi pantofii şi mâinile unui bărbat!

Nu ştiu ce naiba am de tot roşesc în ultima vreme de la orice prostie, de fapt nu doar în ultima vreme…dintotdeauna. Că eu cică am doi şefi mai mici decât mine. (şi unul mare incognito) Şi mă inchid într-o cameră cu ei pentru un interviu şi ies după o oră roşie ca focul şi cu un zâmbet larg. Şi Anca îmi spune că dacă nu m-ar fi cunoscut ar fi crezut că m-am jucat cu şefii de-a mama şi de-a tata. Neah, sunt mai mici decât mine. Nu-mi plac aştia mici, niciodată nu mi-au plăcut. Îmi place ideea de bărbat, nu de băiat. Băiatul cere voie la mami să facă anumite lucruri, e naşpa să fii dădacă.

Tremur. Îmi aduc aminte amuzată de episoadele mele cu crize de victimizare: nu mă iubeşte nimeniiiii, sunt o persoană dificilăăăăă, nimeni nu are răbdare cu mine de-a dracu’ ce sunt, insuportabilăăăăă….cu mp3-ul în urechi şi cu o piesă pe repeat de săptămâni bune. E clar, numai un om nebun la cap poate asculta o piesă pe repeat zile în şir.

Cred că îmi dau dreptate. Ajung în căsuţa mea. Goală, ca de obicei nu mă aşteaptă nimeni, nici cu masa pregătită, nici cu vreo surpriză. M-am obişnuit. Tot trântesc lucruri, le scap. Ce tot am? Sunt prea…schimbată (ziceau unii) a nabii, mă enervez repede, ţip.

Mă gândesc deja la sesiune, la job şi repet întruna pisoiului…o să mor, adio! El: miau! cu ochii mari, verzi spre mine. Da, da…o să mor.

Tot tremur şi mă arunc pe pat, patul meu imens. Şi mă gândesc să golesc o cutie de bomboane cu cherry şi brandy. Nu le-am primit, nu…mi le cumpăr singură. Poate adorm. Mă mai gândesc la mare, Costineşti şi am poftă să mă arunc pe nisip şi să-mi răcoresc picioarele în mare.

Am apărut la tv!

-La ce facultate eşti tu?

-La Jurnalism.

-Uaaaa, ce mişto (tare, interesant, super, deosebit, extraordinar) o să apari la tv!

De ce toţi cred că jurnalism înseamnă să apari la tv? Chiar nu mi-ar plăcea chestia asta. O sun pe bunica mea şi după mica predică în care mă roagă să mai trec şi pe acasă începe să-mi spună că m-a văzut la tv. Ce????

Daaaa, bine….de fapt nu te-am văzut eu. De ce nu m-ai sunat să-mi spui că apari la tv? Adică eu aflu de la vecini că eşti la televizor în loc să-mi spui tu?!

Deja m-a apucat râsul. Şi o întreb mai departe curioasă, pe ce post m-au dat ăia.

Păi…mi-a spus mie X-uleasca pentru că DOAR a auzit când te-au prezentat Ramona Băduleasa.

Nu, nu. Bunicuţo, nu e vorba de Ramona, ci Simona. Şi nu Băduleasa, ci Pătruleasa.

Aaaaaoleuuuu! Şi eu chiar am crezut că eşti la tv şi pe mine nu m-ai anunţat.

Cred că i-am repetat de sute de ori că eu nu o să apar la tv, eu nu vreau la tvvvvvvvvvv!

Mda şi ea tot mă bate la cap că nu-i place ce carieră mi-am ales. Păi eu sunt mai timidă aşa, eu nu am văzut cât de nesimţiţi pot fi unii jurnalişti? Eu nu sunt conştientă că o să mor pe fronturi transmiţând în direct din războaie? Unde mi-a fost capul când am dat la facultatea asta?

Că ea adoră să fiu ADVOCATĂ (aka avocată). Ar fi mai frumos dacă aş fi advocată, o meserie mai pentru mine aşa. Păi da mă bunicuţo, dar eu nu prea pot minţi. Şi dacă mie nu îmi place altceva, nu îmi place. Şi gata, am încheiat discuţia, eu vreau la jurnalism.

Mda…păi, ziceam şi eu doar…acum tu te faci ce vrei tu.

Auzi, dar măcar să te măriţi cu un ADVOCAT.

Aoleu iar începe cu măritatul şi cu planurile pentru viaţa mea. De la 15 ani mă întreabă când mă mărit. La 30 de ani mă mărit.

Face ochii mari şi îmi urlă în faţă că nu sunt sănătoasă la cap. Păi cine te mai ia nebuno pe tine la 30 de ani? Că toţi ADVOCAŢII sunt la casa lor atunci.

Atunci rămân fără ADVOCAT, rămân nemăritată. Doamne care m-ai făcut! Mama ta ştie ce idei ai tu? Ia mamaie şi mărită’te!

Uite acum, stai să dau un telefon la starea civilă şi să-mi cumpăr bikinei cu dantelă.

Auzi tu (către bunicul meu), copila asta zici că nu e din familia noastră. De fapt nici ea şi nici ălâlalt nebun de frate’său. Ăştia să vezi că nu se căsătoresc înainte să murim noi.

Valeuuuu mamă, începe povestea veşnică. Dar ce tot aveţi de ne terorizaţi cu chestia asta? Eu dacă aveam chef să mă mărit şi mă îndrăgosteam rău rău de unul, mă măritam şi la 16 ani. Acum na, eu zic că mă voi căsători la 30 dar cine ştie? E posibil să mă mărit la 29 jumate sau la 32. Depinde cât de mult mă vrăjeşte ADVOCATUL.

Bunica acum ar vrea. Ar fi aşa mulţumită să mă vadă schimbând pamperşi. Aham şi mai are ea un scop ascuns, să devin umflăţică gravidă şi să îmi ia toate hainele. Că de câte ori mă vede cu vreo haină nouă îmi spune să i-o dau ei când nu-mi mai place. Până şi când aveam ortopedice din alea prin 2000 şi le proba prin casă de drag. Şi mă rugam să nu-şi frângă gâtul în ele.

Cred că am unii dintre cei mai nebuni bunici din lume, şi nu o zic doar eu. Îmi place când îi văd şi acum ţinându-se de mână şi uitându-se la Din dragoste. Şi eu plictisită de emisiune stau trântită în colţul patului cu mp3-ul în urechi… şi ei mă tot întreabă dacă am văzut ediţia trecută a emisiunii că au fost acolo nişte cazuri frumoase. Nu mamaie, ţi-am mai spus că eu nu mă uit la aşa ceva. Păcat, exclamă ea! Da, păcat şi casc.

Ei doi până şi azi se alintă. Bunicul îi aduce bunicii mele(inclusiv mie) micul-dejun, prânzul, cina(ce-o fi) la pat. Şi o întreabă dacă mai vrea ceva. Nu, ţucă mică.

Şi mă abţin să nu râd în faţa lor.

Chiar mi-e dor de o seară petrecută cu ei şi ascultându-i cum comentează mondenul, aşa că plec acasă în Teleorman pănâ când nu mă prind în Bucureşti sesiunea şi admiterea.